Crescendo

Când sunetul întunericului a umplut încăperea, inima de spaimă mi-a îngheţat în piept. Respiraţia mi s-a oprit, pulsul mi s-a accelerat şi auzeam în timpane cum sângele îmi traversa violent capul. Un sunet strident de vioară regală a străbătut încăperea, neglijând teribilul moment în care mă aflam. Cineva se bucura de suferinţa mea. Cu ochii în lacrimi şi muscându-mi limba, mă mişcam spasmatic pe parchet, căutând ieşirea. Funia din jurul gâtului îmi strângea venele şi arterele, oprind temporar sângerarea. Am vrut să ţip, dar ştiam că n-avea cine să mă audă; am urlat în mine şi-am continuat să mă târăsc. Ciotul arcuşului înfipt în ficat îmi provoca dureri fenomenale.

Ploaia începuse şi tuna puternic. Atunci m-am rugat pentru un cutremur. Mi-am dorit să ies cât mai repede afară, înainte ce Dirijorul să mă găsească. În urmă cu o oră, pe la mijlocul repetiţiei, în timp crescendo-ul orchestrei intensifica atmosfera, Dirijorul a luat-o razna şi-a înfipt baghetă în ochiul stâng al violonistului principal. De sub sacou a scos o maceta şi în câteva secunde a decapitat jumătate din instrumentişti. Uşile fiind inchise în prealabil, panică n-a părăsit cameră. Ce s-a întamplat mai apoi, nu-mi amintesc.

Ba da. M-am trezit cu capul în pian, cu o coardă în jurul gâtului şi cu sângele sărind peste tot, căutând parcă să atingă corzile ce mi-ar fi exprimat durerea. Daniel, trombonistul, a fost cel care m-a salvat, lovindu-l pe Dirijor cu extinctorul in cap. Restul... Ah!... Prea violent ca să-ţi descriu.