Despre bunicul meu, Ioannis (4-5)

Partea a IV-a

- Symeon, care sunt obiceiurile la romani, cand vine vorba de o femeie vaduva?
- Mai, din ce am vazut, conteaza mult motivul pentru care a ramas vaduva.
- Sa spunem... vaduva unui soldat.
- Ce prostii ai mai facut?
- N-am facut nimic. Discutam ipotetic, deocamdata.
- Vaduvele de razboi sunt respectate si iubite de comunitate. Cati ani are?
- 24.
- Aha, deci e batrana.
- Cum sa fie batrana?!
- In ochii lor, este. N-ai vazut ca miresele pe aici au 16-19 ani? Mioara, nevasta lui Lukas, nu avea 17 ani cand s-au luat? Ana, nevasta-mea, nu avea 18 ani cand am luat-o?
- Da mai, dar pentru noi nu e asa.
- Acum nu mai suntem greci, suntem romani. Vrem, nu vrem, asta suntem. Aici locuim, aici murim. Mama lui de razboi! Sunt o umbra neputioncioasa... Crezi ca de bine am plecat si eu de acasa?!
- Stiu Symeon, mi-ai povestit...
- Crezi ca am vrut sa plec de acasa, dupa ce turcii ne-au invadat ograda si au omorat tot ce respira?! Tonul vocii ii crescuse si incepuse sa tremure...
- Hai, linistete-te dragul meu. N-am vrut sa te supar.
- Nu pe tine, ci pe situatie sunt suparat. Am niste regrete...
- Te cred. Nu stiu ce m-as fi facut fara tine, mosule, ii spuse Ioannis, in timp ce se indrepta spre el sa-l stranga in brate.
- Multumesc, fiule. Stai jos si povesteste-mi despre ea.
Dupa ce ii oferi toate amanuntele, batranul ii spuse:
- Ar cam fi timpul sa te insori si tu.
- Adica...
- Adica ai binecuvantarea mea sa o curtezi pe Elisabeta. Parca asa ai zis ca o cheama.
- Nu crezi ca e gresit? Adica, e bine sa ma bag asa?...
- De ce nu?! Cate lucruri sunt certe in viata noastra? Unul singur: moartea. Pentru toate celelalte, incerci si tu, cu respect si rabdare, sperand ca Dumnezeu sa iti dea izbanda. Daca vrea si ea, atunci da-i inainte!
- Chiar daca are copil? Chiar daca e vaduva?
- Copilasul ala e binecuvantare pentru tine. Uite, daca "Doamne-fereste!" nu poti sa ai copii, macar ai crescut un suflet si i-ai fost parinte.
- Adevarat mosule. Cam ce-ai facut tu pentru mine.
- Lukas avea nevoie de un frate si tu aveai nevoie de o familie.
- Oh, mosule! Multumesc Cerului pentru tine, spuse Ioannis pe un ton emotionat si recunoscator.
- Lasa vrajeala si zi-mi cand pleci.
- Unde sa plec?
- La Alexandria, cum unde?!
- Tu zici sa plec?
- Doar nu ai de gand sa astepti sa se intoarca cu un al doilea copil! ii spuse Symeon ironic. Iti iei niste haine, niste bani, iti iei calul si te duci dupa ea. Sigur o prinzi din urma pe Valea Prahovei. Stai si tu o vreme pe acolo, vedeti cum va intelegeti si voi... Ah, si vezi ca trebuie sa te feresti de rusi!
- Da, sa traiti!
- Inca ceva: astia din sud sunt nebuni dupa munca fizica si mari iubitor de pamant. Noi lucram cu creierul, ei cu muschiul. Cand ajungi acolo, ca sa ai o sansa, trebuie sa te faci placut parintilor ei si sa te intelegi bine cu fetita. Tragi de tine si lucrezi cot la cot cu ei, ca altfel o sa spuna ca esti lenes. Eu stiu ca nu esti lenes, dar ei nu au de unde sa stie.
- Lasa mosule, ca le dau niste aur si sa vezi cat de repede ma lasa sa ma insor cu fata lor!
- Mai, daca ei sunt oameni saraci si prosti, se vor uita doar la bani tai. Daca sunt oameni buni, poti sa le cumperi ce vrei tu, ca sufletul tot nu il castigi!
- Adevarat mosule, adevarat!

- Orice ar fi, sa te întorci la noi. Aici e casa ta, familia ta. Noi te iubim si suntem ai tai.

- Da dragule. O sa fii bunic, ii spuse Ioannis razand.

- De abia astept!

Bunicul meu a plecat in ziua urmatoare spre Alexandria.

Partea a V-a

Symeon era un om instarit si muncise pentru fiecare boaba de strugure stoarsa in cinstea lui Bachus. A avut si un pic de noroc, ca asa da Dumnezeu celor carora le ia mult. Provenea din estul Greciei, dintr-o zona de unde grecii si turcii nu s-au inteles niciodata. Avea 11 ani cand parintii si fratii i-au fost omorati de catre niste soldati otomani iesiti "la plimbare". Tatal sau ii invatase pe cei 3 copii sa se ascunda in vie, in caz de urgenta, intr-o pivnita ascunsa sub niste maracini. In ziua nenorocirii, copii si parintii erau in vie la cules de uler si buruieni. Symeon era la wc cand turcii au intrat in curtea lor. Cei doi caini au fost doborati imediat de cei 5 soldati. Copii au fugit spre ascunzatoare, iar parintii au incercat sa tina piept otomanilor, dar au cazut la pamant fara drept de apel, precum doua paie de grau zdrobite sub copita unui cal. Un soldat a vazut unde s-au ascuns copii si s-a dus dupa ei.
Micutul Symeon privea tot ce se intampla printre gaurile cutiei de lemn. Criminalii au omorat si toate animalele din curte, au pradat casa si au plecat cu cate oi moarte au putut. Era prea speriat ca sa mai planga sau sa se miste. Chiar si acum, la mai bine de 40 de ani de atunci, Symeon continua sa aiba cosmaruri si nopti nedormite din cauza acelei zile. La putina timp, vecinii lui au venit sa vada cele intamplate, dar micutul grec nu iesise din cutia de lemn. De abia la ceas de seara, unul dintre curiosi ce a avut nevoie la wc, l-a descoperit pe supravietuitorul tragediei.

Micutul era tacut, palid si nimeni nu stia ce sa faca pentru el. A ramas cu niste vecini pentru cateva saptamani, pana cand un verisor de-al mamei sale a venit sa il ia. Acesta era un inginer constructor ce calatorea prin lume cu proiectele sale. L-a infiat pe Symeon si l-a crescut ca pe fiul sau. Cam pe cand avea 15 ani, au ajuns in Romania pentru ca unchiul sau fusese chemat sa faca o lucrare pentru familia regala romana. L-a inscris pe Symeon la Liceul de Baieti din Sinaia si ii luase lectii particulare de limba romana. Au stat aproape 5 ani, timp in care tanarul s-a indragostit si casatorit cu o romanca.
Cam la un an dupa nunta s-au intors in Grecia. Dupa o vreme, lui Symeo i s-a nascut un fiu, Lukas. Pentru a nu pierde legatura cu Romania, Symeon s-a apucat sa exporte masline, uleiuri fine si vinuri de calitate catre burghezimea din Ardeal. Inainte sa inceapa razboiul, petreceau cate jumatate de an in fiecare tara, apoi, datorita crizei europene, au decis sa ramana in Transilvania. Detineau o mica avere si cateva proprietati in Sibiu, Boholt si Sinaia.

Symeon era un om obisnuit cu durerea si avea har in a se imprietenii cu oamenii. Peste tot avea cunostinte, in toate paturile sociale si era foarte respectat. Pentru ca era si un om foarte gospodar, locuitorii din Boholt l-au pus primar.

Pe Lukas si nevasta lui i-a trimis la Sibiu sa se ocupe de gospodaria si afacerea familiei, lasandu-le mana libera sa o conduca dupa bunul plac. Pe Iannis l-a tinut aproape si i-a dat in grija terenurile si afacerile de pe Valea Prahovei. Erau printre putinii boieri carora le mergea bine in vreme de război.

Ioannis, the grandfather on my father's side

I don't think I've told you the story of the grandfather on my father's side.

Ioannis Panteleimon was born in a village close to Tessaloniki, Greece. He was the only child of a medium class jewish family that was selling premium textiles. He was a good child, well educated by mother. When he grew up, he was tall and elegant, had olive skin and slightly curled hair.

After the invasion german from april 1941, the jew were being hunted everywhere. His father payed a lot of money for him to skip the army so that he wont die on the battlefield. Now Ioannis had to leave his home, so he packed some clothes, jewelry, he kissed his parents and started making his way to the north of the continent. His plans were to go to Russia and stay there just after the end of the war. But life had something else planned for him...

He managed to buy a horse from Bulgaria, on which he payed most of the gold he had on him. He was traveling by night and rested on the daylight. They've got preety quick at Danube's south bank. Using sign language, he tried to convince a fisherman to help him cross the river for a silver bracelet, but the guy wanted his horse. My grandad refused to give up his horse, that cost his a small fortune, and was his only friend, so he leaved and decided to stay hidden for hew days. One night, he stole a big fisherman's boat, and crossed the Danube with Thunder (that was the name of his horse), somewhere in between Gaujani (RO) and Mechka (BG).

After they crossed the river, boarder patrol tried to catch them, but Thunder was faster than light. Ioannis thought he won't make it alive. Patrol dogs were after them, officers were firing their guns... Because it was night, my grandfather and his horse managed to hide in a village. After Thunder rested for a while, just before the sun rise, they continued their road up north. Early morning, when peasants go to their crops, they've stopped in a small willow&acacia forest, on the other sider of Tiganesti Village, Teleorman County. After some hours of sleep, Ioannis felt the need to wake up. Thunder was eating grass, birds were singing and air started heating because of the summer' Sun.

Despre bunicul meu, Ioannis (1-3)

Nu cred ca ti-am spus vreodata povestea bunicului meu din partea tatalui.

Partea I

Ioannis Panteleimon s-a nascut in apropiere de Tessaloniki, Grecia. Provenea dintr-o familie de clasa mijlocie de evrei, ce se ocupau cu comertul de textile scumpe. A fost un copil cuminte, educat cu atentie si mult bun simt de catre mama sa. Cand a crescut, devenise un tanar inalt si elegant, cu tenul masliniu si parul usor cret. 

In aprilie 1941 Hitler a invadat tara, iar evreii erau vanati la tot pasul de catre nazisti. Ioannis a fost nevoit sa fuga din Grecia. Tatal sau daduse bani grei pentru ca fiul de 19 ani sa nu ajunga in armata si sa moara pe front. Constrans de situatie, Ioannis si-a luat cateva haine, ceva bijuterii de aur si argint, si-a sarutat parintii si a plecat spre nordul continentului. Initial isi dorea sa ajunga in Rusia, unde intentiona sa stea pana la final de razboi si apoi sa se intoarca acasa. Dar viata pregatise altceva pentru el...

Reusise sa cumpere un cal din Bulgaria, pe care platise cu mare parte din aurul pe care il avea la el. Calatorea mai mult noaptea si ziua se odihnea. La sud de Dunare a ajuns destul de repede. A incercat sa il convinga prin semne pe un pescar bulgar sa il traverseze Dunarea in schimbul unei bratari de argint, insa acesta ii voia calul. Bunicul nu avea de gand sa renunte la acel cal care il costase o mica avere si care, intre timp, ii devenise prieten, asa ca a plecat de acolo si s-a ascuns pentru cateva zile. Intr-o noapte, a furat o barca maricica si a traversat Dunarea impreuna cu Fulger (asa ii pusese numele calului) cam prin dreptul localitatilor Gaujani, la romani si Mechka, la bulgari.

Dupa ce a trecut fluviul, granicerii romani au incercat sa il prinda, dar Fulger a alergat mancand pamantul. Din noaptea aceea a crezut ca nu mai scapa cu viata. Cainii latrau, granicerii urlau si trageau cu armele... Fiind noapte, si-a pierdut urma in unul dintre satele din apropiere de granita. A lasat calul sa se odihneasca putin, apoi si-au continuat drumul inainte de zorii diminetii. Cand lumea se pregatea sa merga la camp, cei doi erau in cautarea unui loc linistit, undeva in dreptul satului Tiganesti, judetul Teleorman. Aproape de rau, intr-o liziera de salcam si salcie, Ioannis si Fulger se odihneau. La un moment dat, bunicul a simtit "chemarea naturii" si s-a trezit. Calul pastea linistit, pasarile cantau si soarele incepuse sa dogoare in acea zi de la jumatatea lui iunie. Ioannis a mers la rau sa se spele si daca cineva avea sa il abordeze, avea de gand sa foloseasca aceeasi tactica pe care o folosise de-a lungul drumului: urma sa lase omul sa se apropie, avea sa se prefaca surprins, apoi urma sa faca semne cu mainile si sa geama a disperare, ca si cand ar fi fost surdo-mut.

In timp ce se spala si isi tundea din par si barba cu o foarfeca, a auzit niste pasi in spate. A asteptat, s-a intors si a inmarmurit! Era o simpatica fata de taran ce voia doar sa se mai racoreasca de arsita zilei. Ioannis a zambit si a tacut din gura, iar fata, timida, a plecat capul in pamant si s-a indepartat suficient de mult cat sa il poata vedea, dar sa fie in siguranta. Dupa ce si-a terminat treaba, el i-a facut cu mana, s-a intors la Fulger si si-au continuat drumul spre nord.

Ajuns la Sibiu, trecand prin Piata Mare, a auzit pe cineva vorbind in greaca. S-a dus repede spre acea persoana si a ascultat ce zicea. Era un negustor de masline si vinuri, ce isi certa fiul pentru ca sparsese o damigeana de vin. Bucurie mare i-a facut negostorului sa il auda pe Ioannis vorbindu-i in limba materna!

- Fiule, ce vant te aduce printre romani?

- M-a trimis tata sa ii aduc aur romanesc, l-a mintit bunicul pe negustor.

- Inseamna ca drumul tau inca nu s-a terminat. Dar ai mare grija, pentru ca razboiul asta a secerat tara si nimeni nu mai vinde aur, de teama sa nu afle rusii sau nemtii si sa-l fure. Toti il tin ascuns.

- Mi-a zis tata ca s-ar putea sa fie si aici la fel de greu de gasit, insa acum e momentul sa cumparam aur, pentru ca valoreaza putin pentru noi, dar foarte mult pentru ei.

- Adevarat. Fiule, ai unde sa stai?

- Nu domnul meu.

- Bine, atunci vei sta cu mine si familia mea. Locuim intr-o zona mai linistita, unde razboiul inca n-a facut ravagii. Hai cu noi si vom cauta impreuna aurul romanilor!

- Domnul meu, ma onorati, dar nu pot sa va accept oferta. Nu am foarte multi bani ramasi, pentru ca i-am cheltuit aproape pe toti pe drum, incercand sa nu fiu oprit din drumul meu...

- Nu vorbi prostii, ca nu iti cer niciun ban. Nu departe de aici e o pajiste. Du-te, odihneste-ti calul si intoarce-te la apus.

Batranul Symeon era un dar din partea lui Dumnezeu pentru bunicul meu. L-a tinut la el fara nici o obligatie. Au trecut iarna impreuna in casa acestuia din Boholt, de langa Fagaras, judetul Brasov. Se imprietenise cu Lukas, 15 ani, fiul grecului si lucrau cot la cot in a face vinul cel mai bun si vasele cele mai rezistente.

Spre primavara a venit raspuns la o scrisoare pe care Symeon o trimisese ca sa afle vesti despre parintii bunicului meu. A primit raspuns din partea autoritatilor locale grecesti, ca acestia au murit si daca stie ceva sau are informatii despre fiul lor, sa faca bine sa ii anunte cat de curand posibil. Va imaginati ca nu mica a fost durerea din sufletul lui Ioannis... Symeon vazand care e situatia, a insistat ca bunicul sa ramana cu ei, l-a ajuta sa isi faca acte romanesti si sa isi schimbe numele intr-unul local. Acesta spunea tuturor ca este nepotul lui si ca vinul facut de el este cel mai bun. Bunicul a invatat repede limba romanilor si a devenit un negustor priceput.

In primavara lui '47, in timp ce era cu marfa la piata in Brasov, a intalnit o persoana care avea sa ii faca viata mai frumoasa.

Partea a II-a

Bunicul era un negustor cinstit, cunoscut in depresiunea Brasovului pentru vinul sau de calitate. Intr-o dimineata de primavara lui 1947, cam pe cand incep pasarile sa cante si copacii sa infloreasca, Ioannis era la piata cu licorile sale. In timp ce doi soldati ii verificau actele, bunicul a vazut trecand prin spatele lor un chip feminin cunoscut de ingeri. Realizand ca nu are foarte mult timp la dispozitie, a oferit repede soldatilor de baut si i-a rugat sa stea langa marfa pana merge sa isi faca nevoile. Stia ca nimeni nu ar fi indraznit sa fure o marfa pazita de doi soldati. A plecat cu pasi grabiti in directia pe care fata o luase.
- Stai asa, ca te cunosc! I-a strigat Ioannis, in timp ce o atingea pe umarul stang. Tanara satena s-a intors speriata si aproape ca l-ar fi lovit peste ochi cu un pumn, daca acesta nu ar fi apucat-o de mana la timp.
- Esti fata de la rau. Ma mai cunosti?
- Da, scuza-ma! i-a raspuns rastit fata. Esti mutul de la rau.
- Nu sunt chiar asa de mut...
- Ba esti, ca nu vorbesti corect.
- Asta pentru ca nu-s de pe aici. Dar te asigur ca aud si vorbesc corect in limba mea.
- De unde esti?
- De langa Fagaras.
- Ah, deci esti ardelean.
- De vreo 5 ani, da. Tu ce faci pe aici?
- Uite la piata, cu marfa.
- Si eu. Tu ce vinzi?
- Miere. Tu?
- Vin.
- Aha.
- Adica?
- Adica... bravo!
- Aha, i-a raspuns bunicul usor amuzat de situatie. Te gasesc in piata? Trebuie sa ma intorc la ale mele inainte ca soldatii aia sa se imbete cu tot ce am de vanzare.
- Da, vezi ca sunt aproape de turn, in partea aia.
- Bine, trec pe acolo mai tarziu, i-a zis in timp ce a dat sa plece si, neatent fiind, s-a impiedicat de niste maturi. Ioannis era beat, dar nu din cauza alcolului. Se imbatase cu privirea ei. S-a intors la taraba, a multumit soldatilor ca i-au pazit marfa, le-a oferit cadou cate o damigeana mica, apoi si-a strans produsele si le-a dus la caruta. Fulger a crezut ca este momentul plecarii si s-a asezat singur inainte atelajului.
- Nu inca dragule, nu inca, i-a vorbit bunicul in timp ce aranja damigenele. Incui caruta si ma intorc imediat. Fii cuminte si nu lasa pe nimeni aici, ne-am inteles?!
Fulger a nechezat aprobator si Ioannis a plecat dupa miere.


Partea a III-a

- Miere de buburuze aveti?
- Dar buburuzele nu fac miere.
- Atunci, nu inteleg de ce voi romanii o numiti "miere de albine".
- Pai...
- Exact! Cum te numesti?
- Elisabeta. Tu?
- Ioan.
- Dar nu esti roman!
- Conteaza? Acum sunt roman.
- Si ce faci aici?
- Vorbesc cu tine.
- Ce ai tu de-a face cu o vaduva?
- Vaduva?! a raspuns bunicul uimit. Nu esti cam tanara sa fii vaduva?
- Sunt deja batrana. Am 24 de ani.
- Vaaai! Si sicriu ti-ai luat?
- Poftim?! Esti cam impertinent. Cred ca trebuie sa pleci.
- A fost o gluma, nu te supara.
- Sa stii ca tip daca nu pleci!
- Dar ce-am facut? Scuza-ma, dar am crezut ca glumesti.
- Cum sa glumesc despre asa ceva?! Sotul meu a murit pe front in urma cu doi ani... i-a spus Elisabeta, cu voce grava si cu ochii lacrimand.
- Imi cer iertare...
- Sa iti fie rusine!
- Imi este. Sa stii ca imi este. Sotul tau este un patriot si trebuie respectat. Si tu esti demna de respect.
- Bine. Hai lasa-ma, ca trebuie sa plecam. Elisabeta incepu-se sa isi stranga taraba. Mimi, hai sa mergem! striga ea catre o persoana din spatele ei. De dupa saci, se ridica o fetita cu par balai, stirba de dintii de sus, din fata. Era imbracata intr-o rochita rosie cu buline galbene si era timida-foc.
- E a ta gaza asta minunata?
- Da.
- Sa iti traiasca! Cati ani are?
- Mimi, ia zi-i domnului cati ani ai? Micuta, timida fiind, se ascunse dupa picioarele mamei sale.
- Ce rochita frumoasa ai! Esti un ingeras de fata.
- Are 5 ani. Daca se termina odata razboiul asta, poate la anul merge la scoala.
- Draga de ea!
- Ioan, noi plecam.
- Veniti si maine?
- Maine plecam acasa, ca umeaza Saptamana Mare.
- Si unde e acasa?
- Alexandria.
- Si cum dau de voi?
- Pai de ce?
- Pai sa va aduc un miel.
- Nu multumesc. Nu ne trebuie.

odihneste-te in pace!

mare parte din timp latri la cei din jur si iti urlii problemele la luna. doar o singura data in an esti tu, acea persoana de care m-am indragostit. in acea zi care vine neanuntata esti blanda, pasionala, firava. esti vulnerabila precum un bulgare de zapada ce sta la sfarsit de iarna in bataia soarelui... si atunci ma reindragostesc de tine si ma incarc cu energie pentru a te mai iubi un an, desi poate n-ai merita-o.

dar poate nici eu nu merit. poate si eu sunt un netrebnic ce se uita doar la fapte si uita ca mantuirea e prin har. si e mare har sa te iubesc si... sa ma iubesti inapoi. nu stiu de ce nu am renuntat la tine si nu inteleg cum de nu ai plecat. poate iti e teama sa o iei de la zero cu o alta persoana indispusa si nerabdatoare. esti o nebuna!

am stat in cortul tau pana am inceput sa transpir sange. am suportat desertul sentimentelor tale si gerul dispretului tau... si am senzatia ca m-am tampit. oricum toti cred ca am luat-o razna de inca stau langa tine. pentru ei esti dracul in persoana. esti cea mai insuportabila fiinta! dar uite ca m-am ridicat si am plecat de langa tine. nu pentru ca mi-as fi dorit-o, dar pentru ca am zis ca poate ceilalti vad ceva in plus la tine, sau in minus. as mai fi stat. as mai fi rezistat.

am vrut sa te obiectizez, pentru a imi fi mai usor sa te sparg in bucati... sa te matur si apoi sa te arunc la gunoi. am vrut sa scap de tine, dar nu pot. oare sunt prea slab? oare de ce nu am vointa sa te las? de ce nu te sterg odata din mintea mea?! cine ar putea sa imi raspunda?!

am cautat apoi sa ma regasesc intr-un viciu. vai! cat mi-as fi dorit un viciu... dar nu am reusit sa gasesc unul suficient de puternic sa ma multumeasca. m-am scaldat in ape fine si mi-am dat seama ca nu pot sa ma inec. am condus prin foc si fum ca sa observ ca  visele mele sunt dinscolo de norii. am mers taras prin iarba si am observat cum se aduna plasticul in urma mea. mi-am petrecut timpul cu sute de nimfe si zeite, dar niciuna nu avea chipul tau.

m-am dedicat viselor mele si am plans cand am realizat ca melcii sunt mai rapizi decat mine in a-si atinge obiectivele. inca ma lupt cu mine sa te uit. inca ma izolez in mintea mea si ma gandesc la cat de frumoasa ar fi putut fi viata noastra daca erai altfel!

si mi s-a mai dat o sansa! adica mi-am dat-o singur. n-am vorbit nimanui despre asta, pentru ca stiam ca nimeni n-ar fi fost de acord. cand ne-am revazut, am descoperit cu uimire ca in tot timpul acesta nu te-ai pastrat pentru mine -asa cu am crezut- si ai devenit o maestra in schimbat cearceafuri. si ai mai avut tupeul de a ma numi nepregatit pentru a te implini! dupa toti anii in care ti-am fost aproape, ai avut nerusinarea sa imi spui ca nu sunt suficient pentru tine! cata scarba mi-ai provocat! desi la plecare am simtit ca imi pierd aerul si mi-era teama ca nu o sa mai pot respira fara tine, atunci am realizat cat de prost am putut sa fiu. da, am fost un prost! esti prea toxica pentru mine. ce bine ca am scapat de tine! ce bine ca nu mai sunt copil! odihneste-te in pace!

This is our world now

We ended up underground, barging in like sheeps, smelling the sweat of someone's armpit, hoping that the tunnel will lead us back to vision, back to upperground, back to light. But this is our reality now. This is where we never rest... walking numbly and with open ears to the words saying that the Sun is just a mith!... that there are no trees and green pastures... and all those believing in fresh air are stupid and crazy!
This is our world now: hopeless and blind to the truth.