- Mihai, nu știu ce-ți veni, dar îmi place. Ia, zi-mi ce ai înțeles!
- Îmi aduci aminte de Adina Stephano din "La Medeleni", iubita lui Dănuț, cu trup de porțelan, cu păr roșcat și cârlionțat de păpușă.
- Mai mi-ai zis asta, dar ție nu-ți plac cârtlionții, îmi spuse ea râzând.
- Nu, dar am fantezii cu ei.
- Dar de Monica cum de nu mi-ai vorbit niciodată...
- Ce să îți spun despre ea? Ah, cum m-a marcat.
- Îhîm, îmi confirmă în timp ce se așează la mine în brațe.
- Monica, cea bălaie și cuminte, cu legiuni întregi de adoratori, frumoasă și isteață, idealul adolescentului miop.
- Parcă ai avut ochelari în liceu, nu?
- Da, am avut chiar și coșuri.
- De baschet.
- De sobă.
- De asta ești așa urât?!
- Bineînțeles! Urât fiind mă uitam la toate frumusețile naturii și îmi doream sa fie ale mele! Și umblam creanga după ele și mă băgăm în seamă, că doar eram cât un brad și era greu să mă ignori! Dar eu nu știam ce să vorbesc cu ele și socoteam cuvintele așa direct, ca din topor, deși nu aveam lama ascuțită. Întotdeauna m-am întrebat: "Măi, dar pe ăștia cine i-a învațat? Cine le-a spus ce să zică și i-a învațat ce să facă? Ăștia de unde știu?!"
- Nimeni nu știa nimic.
- Exact. Toți se prefăceau că știu și era un joc al siguranței de sine, nu de cultură generală. Când am început să îmi asum "ce se poate întâmpla? Eh, o să ma ignore. Nu e ca si cum nu făcea asta până atunci".
- Exact! Bravo!
- Și cu idealurile mele în cap, cu fricile si temerile călcate în picioare, am tot căutat la Monici și Adine până te-am găsit pe tine.
- Roxana. Încântată de cunoștință!
- Hai, da-te jos, i-am zis râzând și strângând-o în brațe mai tare.
