inteligenta emotionala

m-am asezat pe o banca intr-un scuar din ploiesti de pe bvd independentei.
trenul vine in jumatate de ora, asa ca am timp sa-mi fac un rezumat al ultimelor 24 de ore... in care am purtat diferite discutii despre stapanirea de sine (exersata din plin in ziua trecuta).


imi place sa pun intrebari "nebune", pentru ca socheaza.
daca omul respectiv este pregatit in orice moment pentru o discutie incitanta, filosofica, sofista etc., pentru mine inseamna ca acelei persoane nu ii este frica sa fie provocata.
am rasfoit si cateva carti de psihologie, iar cea care mi-a atras atentia a fost "inteligenta socio-emotionala".
am descoperit ca acest timp de inteligenta presupune urmatoarii itemi:
- empatia primara;
- rezonanta emotionala;
- precizia empatica;
- cognitia sociala;
- sincronia;
- imaginea de sine;
- preocuparea;
am citit mai in detaliu si am descoperit ca detin o inteligenta socio-emotionala peste medie.
ciudat :)))!


iata si un video care vobeste despre inteligenta emotionala din perspectiva stiintifica (medicala):

Inca un pas spre Decretul Duminical

Duminica este ziua de odihna a peste 2 miliarde de oameni. Cum ar fi daca 6 miliarde de oameni ar merge toti in aceeasi zi la biserica si ar asculta Cuvantul lui Dumnezeu? (daca s-ar inchina in ziua corecta, ar mai potrivit)
Daca aveai dubii in privinta unui Decret Duminical Mondial, iti recomand sa citesti urmatoarele:

Grupul conservator EPP din Parlamentul European a demarat o initiativa pentru declararea Duminicii ca zi de odihna in toata Uniunea Europeana. Pentru asta insa, si in conformitate cu Tratatul de la Lisabona, e nevoie de 1 milion de semnaturi din toate tarile membre ale Uniunii Europene.

Am fost solicitati sa promovam aceasta initiativa in Romania si o facem – cu multa placere. Este o initiativa buna, profamilie. Copiii si sotii au nevoie de o zi libera pentru a fi impreuna si au dreptul la a nu fi fortati sa lucreze Duminica. Copiii au dreptul sa petreaca o zi pe saptamina cu ambii parinti iar parintii la fel. Deasemenea multi dintre noi folosesc Duminica ca zi de inchinare alocata bisericii cu intreaga familie. Din nefericire presiunile din afara, de cele mai multe ori nejustificate, ne forteaza uneori sa compromitem aceasta valoare crestina si traditionala. Initiativa cauta sa rectifice aceasta problema. Protejarea Duminicii ca zi de odihna si de inchinare e un aspect important al identitatii noastre romane, crestine, si europene. sursa: http://stiricrestine.ro/2010/02/28/petitie-europeana-pentru-o-duminica-fara-lucru/

Pregatiti-va cu rabdare si credinta in Dumnezeu. Urmeaza vremuri grele pentru cei care cunosc Cuvantul lui Dumnezeu!

Te iubesc, aşa... în silă!

Multe intrebări existenţiale îmi apar în minte înainte să adorm, pe care uneori le notez. Când mă trezesc citesc ceea am scris şi mă apucă râsul; apoi arunc foaia respectivă.
Acum e ora 4 AM si o intrebare ne-existentiala nu-mi da pace: "Cum/De ce să-l iubeşti cel care nu te mai vrea (când cel care te respinge, este persoana potrivită ţie, dar viceversa nu) ?" Altfel spus, de ce să iubeşti o persoană căreia i se face greaţă când te vede?!
Am văzut de curând un film brazilian în care un tip, Pedro, avea o relaţie cu o tipă imaginară, asta după ce partenera tocmai il părăsise. El se comporta in public (la cinema, în restaurant, pe stradă) ca şi când ar fi ieşit cu iubita la plimbare, şi încerca să-i convinga pe cei din jur de existenţa "iubitei" sale.
Să fabulezi sentimental şi să găseşti circumstanţe atenuante prietenul tău care nu te mai vrea aproape (ex: parinţii săi nu ne vor impreună, dar ştiu că el mă iubeşte mult...; din cauza prietenilor săi nu a venit la întâlnire...) poate duce la dereglări psihice.
În copilărie am incercat de nenumărate ori să-mi fac prieteni imaginari, dar niciodată nu am reuşit.
Să ne imaginăm că Georgel joacă într-o echipă de baschet. Într-o pauză de meci, coechipierii observă cum din tribune, Adina face ochi dulci colegului lor. La final de partida, la vestiare, Georgel primeşte diferite sfaturi pentru a avea o aventură cu Adina. Fata este prezentă şi-n urmatoarea ocazie pentru a-şi susţine echipa favorită, moment de care Georgel profită pentru a o invita pe Adina "la un suc". Desi după această primă întalnire Georgel nu a apucat nici macar să-i obţina numărul de telefon, el se va lauda colegilor săi cu "aventura de'o noapte", doar pentru a-şi forma o imagine de "player".
Un joc periculos il regăseşti la persoanele care sunt mereu în căutare parteneri. Sunt acei oameni pentru care orice fată poate reprezenta o parteneră  potrivită, pentru o vreme. Ei vor avea întotdeauna mai mult de o posibilitate de relaţie, datorită flirtului neîncetat pe care îl folosesc oricând, la orice ora, cu oricine (doar fată să fie). Această atitudine "a uşilor deschise peste tot" provoaca răni adânci, unele greu recuperabile (sau irecuperabile) acelor fete care "au pus botul". Şi totuşi, să fii player e o artă.
Personal, dispretuiesc barbatii care numesc femeile: "p!$#ă umblătoare". Asta nu face decât să arate ce vor ei de la o femeie. O fată sedusă şi abandonată întotdeauna prinde greaţă de cel pe care odata îl admira.

"Nu prea mai ai motive să iubesti pe cel care nu te mai vrea. Când cineva iţi spune ca nu te mai vrea, se presupune că a cântărit matur acest gând înainte de a te respinge.

Exista şi posibilitatea în care iîţi dai seama cât de mult inseamnă de fapt persoana de lângă tine după ce ai pierdut-o prin decizia luată. Astea sunt cazuri destul de rare, dar se intamplă. Şi atunci când se intamplă, cel in cauză incearcă să recâştige persoana pe care initial a respins-o şi apoi, chiar că nu o mai scapă printre degete! ...bineînţeles, dacă este "primit" înapoi. Contează foarte mult şi modul în care a avut loc despărţirea şi impactul celor întâmplate până atunci (dacă faci pe cineva să se simta "călcat in picioare", cu greu o să creadă că decizia de revenire impreună este una reală, iar dacă va trece peste acest incident se va gandi mereu dacă nu o să se intample iar despărţirea. Aşa că sentimentele trebuie să fie într-adevăr reale, statornice şi persoana care iniţal a parasit trebuie să demonstreze că într-adevar crede şi simte ceea ce face).
Altfel, dacă persoana nu te mai vrea, nu prea văd de ce să o mai iubeşti.
E clar că sentimentele nu dispar cum ai pocni din degete, dar trebuie să intervină raţionalul, altfel construieşti iar o poveste care nu are corespondent în realitate, fapt ce emotional şi psihic te va distruge.
Iar să trăieşti mereu cu speranta că poate-poate celălalt se va răzgândi doar dacă tu îi arăti în continuare dragostea ta, este la fel periculos având în vedere consecinţele asupra propriei persoane. Plus că un lucru e clar: balanţa nu trebuie să fie dezechilibrată emoţional, în sensul că unul nu trebuie să lupte mai mult decât celălălt, ci dacă într-adevăr e vorba de iubire, nu se va ajunge la anumite lucruri din start sau dacă se ajunge la un impas, ambii luptă să rezolve situaţia la care s-a ajuns. Dacă e vorba de iubire adevarată, totul se va rezolva." (I.C.)
Să revin de la întrebarea de la care am pornit: Cum/De ce să-l iubeşti cel care nu te mai vrea?, aş vrea să punctez un lucru: nu e bine să te bagi pe gâtul unui om. Indiferent de situaţie. Când cel care te respinge este partenerul tau, ai dreptul (în limita penibilităţii) să îl căştigi înapoi. Dacă nu vrea, dă-i pace. E pierderea lui.

Ca Sarea În Bucate

Mama imi spunea "Daca nu ai nimic bun de zis, mai bine muşcă-ti limba si taci din gura."

Iti mai amintesti de povestea Sarea in bucate, de Petre Ispirescu?
"A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ.

A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămânind văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase asupra fetelor. Ele mărindu-se şi văzând sârguinţa ce punea părintele lor ca să le crească pre ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi bântuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să-l facă să-şi uite mâhnirea ce-l coprinsese pentru moartea mumei lor. Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întrebă pe fata cea mai mare:

- Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine?
- Cum să te iubesc, tată? Iaca, eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gândi ca ce lucru poate fi mai dulce pe lume.
Atâta o tăie capul pe dânsa, atâta şi vorbi.
- Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.
Şi întrebând şi pe fata cea mijlocie:
- Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea?
- Ca zahărul, tată.
Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse.
- Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.
Pasămite fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decât o avea. Împăratul se bucură cât un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubeşte. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi ca zahărul. Şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai doparte şi cu sfială, o întrebă şi pe dânsa:
- Cum mă iubeşti tu, fata mea?
- Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţă senină, zâmbind cu dragoste fiască şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea.
Ea se ruşina, biet, văzând că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era. Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră de râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise:
- la fă-te mai încoa', nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!
Când auzi fata cea mai mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul ei, intră în fundul pământului de mâhnire, căci se supărase tată-său şi, încumătându-se, zise:
- Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, daca nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât mierea şi zahărul...
-Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume!
li închise gura şi o lăsă plângând. Surorile vrură să o mângâie, dar cu nişte cuvinte atingătoare, care îi făceau mai mult rău decât bine. Fata cea mai mică a împăratului, daca văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila Domnului o va duce. Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat.
Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi daca veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpân, daca ar găsi vrun loc. Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa chelăreasa, cu ochi pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în slujbă. Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere, şi ea răspunse că nu cere nici o simbrie, fără decât să slujească o bucată de vreme şi daca slujba ei va fi vrednică de vro simbrie, să-i dea atât cât va face.
Chelăreasa se bucură văzându-o că răspunde aşa de cuminte, şi o luă să-i fie ajutoare. îi spuse ce are să facă şi îi dete pe mână un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămara şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la rânduiala lui.
Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mâncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era? Şi nu se ivi nici o cârteală din partea nimănui, căci ea toate tainurile le împărţea cu cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni nici o părtinire. Unde să stea ea la vorbă deşartă cu oamenii şi cu femeile curţii, sau cu streinii carii veneau să-şi ia tainurile şi merticurile? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva vreo asemenea vorbă, că se ruşina, şi găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care să închiză şi gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curţii, ci, când îşi găsea câte niţică vreme de repaos, citea pe carte.
Toţi cu totul avea sfială de dânsa şi nu-i găsea nimeni vreo faptă care să le dea dreptul a-i atârna vreun ponos de coadă.
Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât şi la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iară daca se înfăţişe împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.
Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea chelăresei, pe lângă dânsa. Unde se ducea împărăteasa, mergea şi ea; când se punea împărăteasa la lucru lucra şi ea. Apoi, lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate, din toate, cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasa. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.
Se mira şi împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uita la dânsul ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era.
Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit.
Să fi văzut acuma pe mă-sa jăliri şi planşete. Nu mai ştia ce să-i facă ca să-l vindece mai curând. Nopţile le făcea zile priveghindu-l la boală. Iară daca o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca un om de credinţă, să îngrijească de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau nelipsite de lângă patul rănitului.
Cuvintele cele blânde şi înţelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci şi neprefăcute, smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese până atunci; iar mai mult decât toate, cum ştia ea să umble de binişor când îi primenea ranele, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui. într-un după-prânz, după ce se făcuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise: - Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor.
- Bine, măicuţă, bine. Mai bine de tânăr, decât să intri în valurile lumii. Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi de neam, şi de treabă.
- Ea e găsită, mamă.
- Şi cine este? O ştiu eu?
- Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din câte fete de împăraţi şi de domni am văzut, nici una nu mi-a plăcut ca dânsa. Ea mi-a robit inima.
Se împotrivi împărăteasa oarecum, cârmi ea; dar nu fu cu putinţă să întoarcă pornirea fiului ei de la această însurătoare. Dacă văzu şi văzu că altfel nu se poate, şi că fata ce-şi alesese fiul ei să o ia de nevastă este cuminte, blândă, cu bună judecată, şi mai presus de toate este smerită, cinstită şi vrednică, se învoi şi dânsa.
Rămase acum să înduplece şi pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească şi dânsul alegerea fiului lor.
Pentru aceasta nu fu mare greutate; căci atât muma, cât şi fiul căzură cu rugăciune şi lăudară pe fată cum ştiură şi ei mai bine.
Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi hotărâră şi nunta.
Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se rugă cu cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii primiră să-i facă voia şi poftiră la nuntă şi pe acel împărat.
În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi ţinură toată ziua, ca la împărat, de! ce să zici?
Seara se întinse o masă d-alea împără-teştile, cu fel de fel de mâncări, de băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi degetele când le vei mânca.
Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti doparte toate acele feluri numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijească să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte. Sluga cea credincioasă făcu întocmai precum i se poruncise. După ce se aşezară toţi la masă, începură a mânca şi a se veseli cât nu se poate spune.
Împăratul cel poftit, adecă tatăl miresei, mânca şi nu prea. încă de când venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea ceva, dară nu-i venea să crează ochilor. Pasămite el îşi semuia copila, şi neputându-şi da seamă de cum ajunsese ea să se mărite după un fedor de împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic.
Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata fată o schimbase de cum o ştia tată-său.
Şi, îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse.
Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care pentru dânsul n-aveau nici un gust. Se încumese şi întrebă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mâncat de nu ţine minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului, şi văzu că bucatele sunt bune. Asemenea făcu şi la vecinul din stânga. Îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea să mănânce bucatele care i le aducea lui?
Rabdă ce rabdă; de ruşine lua el câteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca să nu se facă de râs între meseni, dar încolo nimic. În cele din urmă, nu se mai putu opri, ci, ridicându-se în sus, zise cu glas mare:
- Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine?
-Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta? După cum vede toată adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe toţi ceilalţi împăraţi, fără deosebire.
- Ba să mă ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat, numai ale mele nu.
Se făcu foc de supărare împăratul socru şi porunci ca numaidecât să vie bucătarii să dea seamă de ceea ce au făcut, şi vinovaţii să se dea morţii. Ştiţi ce era?
Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, şi degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din sarniţa ce credea el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau şi mai dulci de pe cât erau, şi mai cătrănite.
Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru:
- Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o:
Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cele mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta. Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei şi prin muncă, cinste şi hărnicie am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrut să dovedesc tatei că fără miere şi fără zahăr poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate.
Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească.
Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale, şi şi-a cerut iertăciune. Fata, şi ea, i-a sărutat mâna şi şi-a cerut şi dânsa iertăciune dacă fapta ei l-a supărat. Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume.
Tatal fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit o aşa nuroră, şi de viţă bună, şi înţeleaptă, şi harnică.
Eram şi eu la nuntă, împreună cu cheleşul ăla care se tupilează printre d-voastră, cinstiţi boieri. Multe ciolane, Doamne, mai căzură de la acea masă şi, care cum cădea, tot în capul chelului le da.
Şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa.
Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.
Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cel ce-a spus."

sursa: aici;

Ai aici un film care sa te inspire.

Spune azi cuiva drag ca il preţuieşti. Succes!

Fata Dorna

Dorna este genul de fată care te scoate din minţi.

Când e pe scenă o admiri şi te gândeşti că i-ar sta bine în colecţia ta. E genul de fată pe care ai duce-o până la adânci bătrâneţi. Deşi vine dintr-o zonă în care nivelul inteligenţei pe cap de locuitor este în scădere, Dorna e studentă la 2 facultati complexe. Şi la capitolul fizic obţine note bune, datorită zâmbetului său copilaresc. Aa.. da, şi e fotogenică.

Puţini au avut curajul să o cunoască, deoarece odată atinsă acea limită a intimitţii, Dorna îşi schimbă atitudinea. Grănicerii sufletului său îţi ridică o barieră exact prin locul în care inginerii tăi proiectaseră o autostradă către sufletul ei. Şi taxa e mare...

Contrar aparenţelor, nici un băiat nu a depăşit statutul de BFF. Ca orice fată de vârsta ei, îşi doreşte o relaţie cu Făt-Frumos, dar comportamentul ei nu face altceva decât să îndepărteze orice pretendent.

Minte are, frumoasă este... atitudinea îi lipseşte.

Duritatea pe care o afişează este în contrast cu realitatea sufletului său. Dar cum poţi să o cunoşti mai bine, când încercările tale au dat greș atât de des ?