Nu cred ca ti-am spus vreodata povestea bunicului meu din partea tatalui.
Partea I
Ioannis Panteleimon s-a nascut in apropiere de Tessaloniki, Grecia. Provenea dintr-o familie de clasa mijlocie de evrei, ce se ocupau cu comertul de textile scumpe. A fost un copil cuminte, educat cu atentie si mult bun simt de catre mama sa. Cand a crescut, devenise un tanar inalt si elegant, cu tenul masliniu si parul usor cret.
In aprilie 1941 Hitler a invadat tara, iar evreii erau vanati la tot pasul de catre nazisti. Ioannis a fost nevoit sa fuga din Grecia. Tatal sau daduse bani grei pentru ca fiul de 19 ani sa nu ajunga in armata si sa moara pe front. Constrans de situatie, Ioannis si-a luat cateva haine, ceva bijuterii de aur si argint, si-a sarutat parintii si a plecat spre nordul continentului. Initial isi dorea sa ajunga in Rusia, unde intentiona sa stea pana la final de razboi si apoi sa se intoarca acasa. Dar viata pregatise altceva pentru el...
Reusise sa cumpere un cal din Bulgaria, pe care platise cu mare parte din aurul pe care il avea la el. Calatorea mai mult noaptea si ziua se odihnea. La sud de Dunare a ajuns destul de repede. A incercat sa il convinga prin semne pe un pescar bulgar sa il traverseze Dunarea in schimbul unei bratari de argint, insa acesta ii voia calul. Bunicul nu avea de gand sa renunte la acel cal care il costase o mica avere si care, intre timp, ii devenise prieten, asa ca a plecat de acolo si s-a ascuns pentru cateva zile. Intr-o noapte, a furat o barca maricica si a traversat Dunarea impreuna cu Fulger (asa ii pusese numele calului) cam prin dreptul localitatilor Gaujani, la romani si Mechka, la bulgari.
Dupa ce a trecut fluviul, granicerii romani au incercat sa il prinda, dar Fulger a alergat mancand pamantul. Din noaptea aceea a crezut ca nu mai scapa cu viata. Cainii latrau, granicerii urlau si trageau cu armele... Fiind noapte, si-a pierdut urma in unul dintre satele din apropiere de granita. A lasat calul sa se odihneasca putin, apoi si-au continuat drumul inainte de zorii diminetii. Cand lumea se pregatea sa merga la camp, cei doi erau in cautarea unui loc linistit, undeva in dreptul satului Tiganesti, judetul Teleorman. Aproape de rau, intr-o liziera de salcam si salcie, Ioannis si Fulger se odihneau. La un moment dat, bunicul a simtit "chemarea naturii" si s-a trezit. Calul pastea linistit, pasarile cantau si soarele incepuse sa dogoare in acea zi de la jumatatea lui iunie. Ioannis a mers la rau sa se spele si daca cineva avea sa il abordeze, avea de gand sa foloseasca aceeasi tactica pe care o folosise de-a lungul drumului: urma sa lase omul sa se apropie, avea sa se prefaca surprins, apoi urma sa faca semne cu mainile si sa geama a disperare, ca si cand ar fi fost surdo-mut.
In timp ce se spala si isi tundea din par si barba cu o foarfeca, a auzit niste pasi in spate. A asteptat, s-a intors si a inmarmurit! Era o simpatica fata de taran ce voia doar sa se mai racoreasca de arsita zilei. Ioannis a zambit si a tacut din gura, iar fata, timida, a plecat capul in pamant si s-a indepartat suficient de mult cat sa il poata vedea, dar sa fie in siguranta. Dupa ce si-a terminat treaba, el i-a facut cu mana, s-a intors la Fulger si si-au continuat drumul spre nord.
Ajuns la Sibiu, trecand prin Piata Mare, a auzit pe cineva vorbind in greaca. S-a dus repede spre acea persoana si a ascultat ce zicea. Era un negustor de masline si vinuri, ce isi certa fiul pentru ca sparsese o damigeana de vin. Bucurie mare i-a facut negostorului sa il auda pe Ioannis vorbindu-i in limba materna!
- Fiule, ce vant te aduce printre romani?
- M-a trimis tata sa ii aduc aur romanesc, l-a mintit bunicul pe negustor.
- Inseamna ca drumul tau inca nu s-a terminat. Dar ai mare grija, pentru ca razboiul asta a secerat tara si nimeni nu mai vinde aur, de teama sa nu afle rusii sau nemtii si sa-l fure. Toti il tin ascuns.
- Mi-a zis tata ca s-ar putea sa fie si aici la fel de greu de gasit, insa acum e momentul sa cumparam aur, pentru ca valoreaza putin pentru noi, dar foarte mult pentru ei.
- Adevarat. Fiule, ai unde sa stai?
- Nu domnul meu.
- Bine, atunci vei sta cu mine si familia mea. Locuim intr-o zona mai linistita, unde razboiul inca n-a facut ravagii. Hai cu noi si vom cauta impreuna aurul romanilor!
- Domnul meu, ma onorati, dar nu pot sa va accept oferta. Nu am foarte multi bani ramasi, pentru ca i-am cheltuit aproape pe toti pe drum, incercand sa nu fiu oprit din drumul meu...
- Nu vorbi prostii, ca nu iti cer niciun ban. Nu departe de aici e o pajiste. Du-te, odihneste-ti calul si intoarce-te la apus.
Batranul Symeon era un dar din partea lui Dumnezeu pentru bunicul meu. L-a tinut la el fara nici o obligatie. Au trecut iarna impreuna in casa acestuia din Boholt, de langa Fagaras, judetul Brasov. Se imprietenise cu Lukas, 15 ani, fiul grecului si lucrau cot la cot in a face vinul cel mai bun si vasele cele mai rezistente.
Spre primavara a venit raspuns la o scrisoare pe care Symeon o trimisese ca sa afle vesti despre parintii bunicului meu. A primit raspuns din partea autoritatilor locale grecesti, ca acestia au murit si daca stie ceva sau are informatii despre fiul lor, sa faca bine sa ii anunte cat de curand posibil. Va imaginati ca nu mica a fost durerea din sufletul lui Ioannis... Symeon vazand care e situatia, a insistat ca bunicul sa ramana cu ei, l-a ajuta sa isi faca acte romanesti si sa isi schimbe numele intr-unul local. Acesta spunea tuturor ca este nepotul lui si ca vinul facut de el este cel mai bun. Bunicul a invatat repede limba romanilor si a devenit un negustor priceput.
In primavara lui '47, in timp ce era cu marfa la piata in Brasov, a intalnit o persoana care avea sa ii faca viata mai frumoasa.
Partea a II-a
Bunicul era un negustor cinstit, cunoscut in depresiunea Brasovului pentru vinul sau de calitate. Intr-o dimineata de primavara lui 1947, cam pe cand incep pasarile sa cante si copacii sa infloreasca, Ioannis era la piata cu licorile sale. In timp ce doi soldati ii verificau actele, bunicul a vazut trecand prin spatele lor un chip feminin cunoscut de ingeri. Realizand ca nu are foarte mult timp la dispozitie, a oferit repede soldatilor de baut si i-a rugat sa stea langa marfa pana merge sa isi faca nevoile. Stia ca nimeni nu ar fi indraznit sa fure o marfa pazita de doi soldati. A plecat cu pasi grabiti in directia pe care fata o luase.
- Stai asa, ca te cunosc! I-a strigat Ioannis, in timp ce o atingea pe umarul stang. Tanara satena s-a intors speriata si aproape ca l-ar fi lovit peste ochi cu un pumn, daca acesta nu ar fi apucat-o de mana la timp.
- Esti fata de la rau. Ma mai cunosti?
- Da, scuza-ma! i-a raspuns rastit fata. Esti mutul de la rau.
- Nu sunt chiar asa de mut...
- Ba esti, ca nu vorbesti corect.
- Asta pentru ca nu-s de pe aici. Dar te asigur ca aud si vorbesc corect in limba mea.
- De unde esti?
- De langa Fagaras.
- Ah, deci esti ardelean.
- De vreo 5 ani, da. Tu ce faci pe aici?
- Uite la piata, cu marfa.
- Si eu. Tu ce vinzi?
- Miere. Tu?
- Vin.
- Aha.
- Adica?
- Adica... bravo!
- Aha, i-a raspuns bunicul usor amuzat de situatie. Te gasesc in piata? Trebuie sa ma intorc la ale mele inainte ca soldatii aia sa se imbete cu tot ce am de vanzare.
- Da, vezi ca sunt aproape de turn, in partea aia.
- Bine, trec pe acolo mai tarziu, i-a zis in timp ce a dat sa plece si, neatent fiind, s-a impiedicat de niste maturi. Ioannis era beat, dar nu din cauza alcolului. Se imbatase cu privirea ei. S-a intors la taraba, a multumit soldatilor ca i-au pazit marfa, le-a oferit cadou cate o damigeana mica, apoi si-a strans produsele si le-a dus la caruta. Fulger a crezut ca este momentul plecarii si s-a asezat singur inainte atelajului.
- Nu inca dragule, nu inca, i-a vorbit bunicul in timp ce aranja damigenele. Incui caruta si ma intorc imediat. Fii cuminte si nu lasa pe nimeni aici, ne-am inteles?!
Fulger a nechezat aprobator si Ioannis a plecat dupa miere.
Partea a III-a
- Miere de buburuze aveti?
- Dar buburuzele nu fac miere.
- Atunci, nu inteleg de ce voi romanii o numiti "miere de albine".
- Pai...
- Exact! Cum te numesti?
- Elisabeta. Tu?
- Ioan.
- Dar nu esti roman!
- Conteaza? Acum sunt roman.
- Si ce faci aici?
- Vorbesc cu tine.
- Ce ai tu de-a face cu o vaduva?
- Vaduva?! a raspuns bunicul uimit. Nu esti cam tanara sa fii vaduva?
- Sunt deja batrana. Am 24 de ani.
- Vaaai! Si sicriu ti-ai luat?
- Poftim?! Esti cam impertinent. Cred ca trebuie sa pleci.
- A fost o gluma, nu te supara.
- Sa stii ca tip daca nu pleci!
- Dar ce-am facut? Scuza-ma, dar am crezut ca glumesti.
- Cum sa glumesc despre asa ceva?! Sotul meu a murit pe front in urma cu doi ani... i-a spus Elisabeta, cu voce grava si cu ochii lacrimand.
- Imi cer iertare...
- Sa iti fie rusine!
- Imi este. Sa stii ca imi este. Sotul tau este un patriot si trebuie respectat. Si tu esti demna de respect.
- Bine. Hai lasa-ma, ca trebuie sa plecam. Elisabeta incepu-se sa isi stranga taraba. Mimi, hai sa mergem! striga ea catre o persoana din spatele ei. De dupa saci, se ridica o fetita cu par balai, stirba de dintii de sus, din fata. Era imbracata intr-o rochita rosie cu buline galbene si era timida-foc.
- E a ta gaza asta minunata?
- Da.
- Sa iti traiasca! Cati ani are?
- Mimi, ia zi-i domnului cati ani ai? Micuta, timida fiind, se ascunse dupa picioarele mamei sale.
- Ce rochita frumoasa ai! Esti un ingeras de fata.
- Are 5 ani. Daca se termina odata razboiul asta, poate la anul merge la scoala.
- Draga de ea!
- Ioan, noi plecam.
- Veniti si maine?
- Maine plecam acasa, ca umeaza Saptamana Mare.
- Si unde e acasa?
- Alexandria.
- Si cum dau de voi?
- Pai de ce?
- Pai sa va aduc un miel.
- Nu multumesc. Nu ne trebuie.
