Mama imi spunea "Daca nu ai nimic bun de zis, mai bine muşcă-ti limba si taci din gura."
Iti mai amintesti de povestea Sarea in bucate, de Petre Ispirescu?
"A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ.
A fost odată un împărat. Acest
împărat avea trei fete. Rămânind văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase
asupra fetelor. Ele mărindu-se şi văzând sârguinţa ce punea părintele lor ca să
le crească pre ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi
bântuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să-l facă să-şi uite
mâhnirea ce-l coprinsese pentru moartea mumei lor. Într-una din zile, ce-i vine împăratului,
că numai întrebă pe fata cea mai mare:
- Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine?
- Cum să te iubesc, tată? Iaca, eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se
gândi ca ce lucru poate fi mai dulce pe lume.
Atâta o tăie capul pe dânsa, atâta şi vorbi.
- Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.
Şi întrebând şi pe fata cea mijlocie:
- Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea?
- Ca zahărul, tată.
Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse.
- Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.
Pasămite fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către
părintele lor mai mult decât o avea. Împăratul se bucură cât un lucru mare când
auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubeşte. El socoti că altfel de
iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi ca zahărul. Şi uitându-se
şi la fata cea mai mică, ce sta mai doparte şi cu sfială, o întrebă şi pe
dânsa:
- Cum mă iubeşti tu, fata mea?
- Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţă senină, zâmbind cu dragoste
fiască şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea.
Ea se ruşina, biet, văzând că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai
mică ce era. Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră
de râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi,
plin de supărare, zise:
- la fă-te mai încoa', nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe
surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu
te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl
tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum
altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!
Când auzi fata cea mai mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul
ei, intră în fundul pământului de mâhnire, căci se supărase tată-său şi,
încumătându-se, zise:
- Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea
că dragostea ce am către tine este, daca nu mai presus decât a surorilor mele,
dar nici mai prejos decât mierea şi zahărul...
-Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile
tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi
mai auz de nume!
li închise gura şi o lăsă plângând. Surorile vrură să o mângâie, dar cu nişte
cuvinte atingătoare, care îi făceau mai mult rău decât bine. Fata cea mai mică
a împăratului, daca văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în Dumnezeu
şi se hotărî să plece unde mila Domnului o va duce. Îşi luă deci din casa
părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până
la curtea unui alt împărat.
Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi daca veni la dânsa o
întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar
vrea să se bage la stăpân, daca ar găsi vrun loc. Tocmai atunci ieşise
ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa
chelăreasa, cu ochi pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în
slujbă. Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere, şi ea răspunse că
nu cere nici o simbrie, fără decât să slujească o bucată de vreme şi daca
slujba ei va fi vrednică de vro simbrie, să-i dea atât cât va face.
Chelăreasa se bucură văzându-o că răspunde aşa de cuminte, şi o luă să-i fie
ajutoare. îi spuse ce are să facă şi îi dete pe mână un vraf de chei din mai
multe ce avea. Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămara
şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la
rânduiala lui.
Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte
bunătăţi de mâncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură
lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog,
fată de împărat nu era? Şi nu se ivi nici o cârteală din partea nimănui, căci
ea toate tainurile le împărţea cu cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni
nici o părtinire. Unde să stea ea la vorbă deşartă cu oamenii şi cu femeile
curţii, sau cu streinii carii veneau să-şi ia tainurile şi merticurile? Unde să
iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva vreo
asemenea vorbă, că se ruşina, şi găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care
să închiză şi gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu
slujnicile curţii, ci, când îşi găsea câte niţică vreme de repaos, citea pe
carte.
Toţi cu totul avea sfială de dânsa şi nu-i găsea nimeni vreo faptă care să le
dea dreptul a-i atârna vreun ponos de coadă.
Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât
şi la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iară daca se înfăţişe
împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată,
fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea
bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.
Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea chelăresei, pe lângă
dânsa. Unde se ducea împărăteasa, mergea şi ea; când se punea împărăteasa la
lucru lucra şi ea. Apoi, lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu
altceva. Din toate, din toate, cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei
plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să
fie nedespărţită de împărăteasa. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.
Se mira şi împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest
împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uita la dânsul
ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era.
Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se
deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese,
că numai ce îl aduseră acasă rănit.
Să fi văzut acuma pe mă-sa jăliri şi planşete. Nu mai ştia ce să-i facă ca să-l
vindece mai curând. Nopţile le făcea zile priveghindu-l la boală. Iară daca o
ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei
din casă, ca un om de credinţă, să îngrijească de dânsul, şi apoi, când una,
când alta, erau nelipsite de lângă patul rănitului.
Cuvintele cele blânde şi înţelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci şi
neprefăcute, smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o
avusese până atunci; iar mai mult decât toate, cum ştia ea să umble de binişor
când îi primenea ranele, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră,
căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui. într-un
după-prânz, după ce se făcuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise:
- Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor.
- Bine, măicuţă, bine. Mai bine de tânăr, decât să intri în valurile lumii.
Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi de neam, şi de treabă.
- Ea e găsită, mamă.
- Şi cine este? O ştiu eu?
- Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata
dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din câte fete de
împăraţi şi de domni am văzut, nici una nu mi-a plăcut ca dânsa. Ea mi-a robit
inima.
Se împotrivi împărăteasa oarecum, cârmi ea; dar nu fu cu putinţă să întoarcă
pornirea fiului ei de la această însurătoare. Dacă văzu şi văzu că altfel nu se
poate, şi că fata ce-şi alesese fiul ei să o ia de nevastă este cuminte,
blândă, cu bună judecată, şi mai presus de toate este smerită, cinstită şi
vrednică, se învoi şi dânsa.
Rămase acum să înduplece şi pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească şi
dânsul alegerea fiului lor.
Pentru aceasta nu fu mare greutate; căci atât muma, cât şi fiul căzură cu
rugăciune şi lăudară pe fată cum ştiură şi ei mai bine.
Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a
împărătesei şi hotărâră şi nunta.
Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se rugă cu
cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei
adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii primiră
să-i facă voia şi poftiră la nuntă şi pe acel împărat.
În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi
ţinură toată ziua, ca la împărat, de! ce să zici?
Seara se întinse o masă d-alea împără-teştile, cu fel de fel de mâncări, de
băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi degetele când le
vei mânca.
Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti
doparte toate acele feluri numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei
slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca aducând la masă bucatele gătite
de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să
îngrijească să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte. Sluga
cea credincioasă făcu întocmai precum i se poruncise. După ce se aşezară toţi la
masă, începură a mânca şi a se veseli cât nu se poate spune.
Împăratul cel poftit, adecă tatăl miresei, mânca şi nu prea. încă de când
venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea ceva, dară nu-i venea să
crează ochilor. Pasămite el îşi semuia copila, şi neputându-şi da seamă de cum
ajunsese ea să se mărite după un fedor de împărat, nu cuteză să zică nimănui
nimic.
Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata fată o schimbase de cum o ştia
tată-său.
Şi, îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să
mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din
bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse.
Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care
pentru dânsul n-aveau nici un gust. Se încumese şi întrebă pe vecinul din
dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mâncat de nu ţine
minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului, şi văzu că bucatele sunt bune.
Asemenea făcu şi la vecinul din stânga. Îi lăsa gura apă după bucatele cele
bune ce gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea
să mănânce bucatele care i le aducea lui?
Rabdă ce rabdă; de ruşine lua el câteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca
să nu se facă de râs între meseni, dar încolo nimic. În cele din urmă, nu se
mai putu opri, ci, ridicându-se în sus, zise cu glas mare:
- Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine?
-Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta?
După cum vede toată adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe toţi ceilalţi
împăraţi, fără deosebire.
- Ba să mă ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat,
numai ale mele nu.
Se făcu foc de supărare împăratul socru şi porunci ca numaidecât să vie
bucătarii să dea seamă de ceea ce au făcut, şi vinovaţii să se dea morţii.
Ştiţi ce era?
Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere
şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, şi
degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din sarniţa ce credea el că este cu sare
şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau şi
mai dulci de pe cât erau, şi mai cătrănite.
Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru:
- Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am
făcut-o:
Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata
ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cele mai mari, una îi
răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca
sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât
aceasta. Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat
să piei şi prin muncă, cinste şi hărnicie am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrut
să dovedesc tatei că fără miere şi fără zahăr poate omul să trăiască, dar fără
sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte
împărătească cine a avut dreptate.
Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită
din casa părintească.
Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale, şi
şi-a cerut iertăciune. Fata, şi ea, i-a sărutat mâna şi şi-a cerut şi dânsa
iertăciune dacă fapta ei l-a supărat. Şi se puseră pe o veselie şi pe o
petrecere de se duse vestea în lume.
Tatal fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se
mândrea că a dobândit o aşa nuroră, şi de viţă bună, şi înţeleaptă, şi harnică.
Eram şi eu la nuntă, împreună cu cheleşul ăla care se tupilează printre
d-voastră, cinstiţi boieri. Multe ciolane, Doamne, mai căzură de la acea masă
şi, care cum cădea, tot în capul chelului le da.
Şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa.
Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.
Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cel ce-a spus."
Ai aici un film care sa te inspire.
Spune azi cuiva drag ca il preţuieşti. Succes!
