Partea I
Cand m-am intors de acasa la Cluj, dupa doua saptamani de concediu, am aflat printr-un sms de la un coleg ca am fost concediat si ca firma pentru care lucram, a intrat in faliment. Cat am fost plecat, m-am deconectat de la tehnologie si internet, mi-am inchis telefonul si am cautat sa ma relaxez dupa interventia chirurgicala care avusese loc la Brasov. Cum am coborat din tren, am scos telefonul din buzunar si l-am sunat pe Ionel, directorul si proprietarul companei.
- Mihai, nu are rost sa ma mai suni pentru ca te-am dat afara si oricum am dat faliment.
- Poftim?! Dar ce am facut?
- Tu n-ai facut nimic deosebit, doar ca nu trebuia sa te iei in gura cu Marian in parcarea de la BMW. M-a sunat HR-ul lor si mi-a povestit cum v-ati tiganit pe acolo.
- Ionel, stii macar ce s-a intamplat? Stii comportamentul lui Marian din perioada in care ai fost plecat in concediu?
- Stiu ca nu a fost cea mai buna decizie sa ii las afacerea pe mana doua saptamani, ca dovada ca am si dat faliment... Dar tu nu trebuia sa imi faci compania de ras! mi-a spus rastit.
- Scuza-ma, dar Marian, din senin, in parcare, dupa sedinta cu cei de la BMW, a inceput sa injure si sa tipe, plangandu-se ca el tine compania in spinare si ca noi toti ceilalti suntem niste retardati inutili. Apoi a inceput sa ma injure, sa imi spuna ca sunt un orfan imputit si ca ar trebui sa ma intorc in Bucuresti, ca oricum fac umbra pamantului degeaba.
- Mihai, nu are rost sa imi povestesti. Pe Marian il stiu de 7 ani si am incredere in el si in cuvintele sale.
- Dar omul asta din senin s-a purtat asa! Si cand i-am spus doar 5 cuvinte - "Omule, taci naibii din gura!" - a luat foc si mai rau!
- Ok, Ok! Nu ma intereseaza. Comportamentul tau trebuia sa fie altul si nu trebuia sa te certi cu el de fata cu clientii mei.
- Dar Ionel...
- Niciun "dar". M-am hotarat.
- Bine! si i-am inchis telefonul. Am iesit din gara inmarmurit si greu apasat de situatie. Am luat tramvaiul si m-am dus acasa in Zorilor. Dupa ce mi-am salutat vecinii si am povestit cate una-alta, am plecat la mine in camera si m-am inchis acolo vreo 2 zile. Eram un pachet de nervi, un foc continuu de ura si de scarba. Nu imi venea sa cred ca mi-am pierdut locul de munca din cauza unui jegos! Si ma mai durea si operatia... Ce viata sumbra!
- Mihai, nu are rost sa ma mai suni pentru ca te-am dat afara si oricum am dat faliment.
- Poftim?! Dar ce am facut?
- Tu n-ai facut nimic deosebit, doar ca nu trebuia sa te iei in gura cu Marian in parcarea de la BMW. M-a sunat HR-ul lor si mi-a povestit cum v-ati tiganit pe acolo.
- Ionel, stii macar ce s-a intamplat? Stii comportamentul lui Marian din perioada in care ai fost plecat in concediu?
- Stiu ca nu a fost cea mai buna decizie sa ii las afacerea pe mana doua saptamani, ca dovada ca am si dat faliment... Dar tu nu trebuia sa imi faci compania de ras! mi-a spus rastit.
- Scuza-ma, dar Marian, din senin, in parcare, dupa sedinta cu cei de la BMW, a inceput sa injure si sa tipe, plangandu-se ca el tine compania in spinare si ca noi toti ceilalti suntem niste retardati inutili. Apoi a inceput sa ma injure, sa imi spuna ca sunt un orfan imputit si ca ar trebui sa ma intorc in Bucuresti, ca oricum fac umbra pamantului degeaba.
- Mihai, nu are rost sa imi povestesti. Pe Marian il stiu de 7 ani si am incredere in el si in cuvintele sale.
- Dar omul asta din senin s-a purtat asa! Si cand i-am spus doar 5 cuvinte - "Omule, taci naibii din gura!" - a luat foc si mai rau!
- Ok, Ok! Nu ma intereseaza. Comportamentul tau trebuia sa fie altul si nu trebuia sa te certi cu el de fata cu clientii mei.
- Dar Ionel...
- Niciun "dar". M-am hotarat.
- Bine! si i-am inchis telefonul. Am iesit din gara inmarmurit si greu apasat de situatie. Am luat tramvaiul si m-am dus acasa in Zorilor. Dupa ce mi-am salutat vecinii si am povestit cate una-alta, am plecat la mine in camera si m-am inchis acolo vreo 2 zile. Eram un pachet de nervi, un foc continuu de ura si de scarba. Nu imi venea sa cred ca mi-am pierdut locul de munca din cauza unui jegos! Si ma mai durea si operatia... Ce viata sumbra!
Undeva pe miercuri, primesc un apel pe whatsapp:
- Mihai, ce ai zice daca as veni la Cluj un weekend sa ne vedem? Apelul asta era de la Andreea, prima mea iubita. Nu o mai vazusem de mai bine de 6 ani, de la nunta unui prieten comun.
Am cunoscut-o in urma cu 14 ani si am avut o relatie de aproape un an, din care mai bine de jumatate a fost la distanta. Ea studia stomatologia la Craiova, iar eu terminam liceul in Bucuresti. La fiecare doua saptamani ne intalneam si singurele momente in care stateam despartiti erau acelea in care trebuia sa mergem la toaleta. Ea locuia intr-o mansarda a unei case de pe Ana Ipatescu, la nici 5 minute de facultate. Parintii ei erau plecati in Spania de mai bine de 6 ani, iar printre rudele ei ramase in tara se numarau doi verisori cu care impartea vila respectiva. Dupa o vreme, incepusem sa ma enervez rau din cauza figurilor si fitelor ei de mare stomatoloaga-de-bani-gata; asa ca ne-am despartit. Dupa incheierea anului universitar 2002-2003, Andreea s-a mutat cu tot cu facultate la Madrid, la parintii ei.
Momentul in care a sunat sa isi anunte intentiile, nu putea sa fie mai bun pentru mine! Eram nervos, frustrat, deprimat, eram singur intr-un oras departe de casa si trecuseră mai bine de 10 luni de la ultima mea relatie. Cum as fi putut sa refuz o asemenea oferta?!
- As spune: "VINO!"
- Ce bine! Stai putin in telefon sa dau click si sa fac plata biletului.
- Ooooook...
- Gata! Vineri seara la 22:40 aterizez in Cluj.
- Maine?!
- Da. E vreo problema?
- Chiar deloc.
- Vai! Proasta de mine n-a intrebat daca prietena ta e de acord sa ne vedem...
- Sigur e ok cu asta, pentru ca nici nu exista.
- Pacat... Ar fi mers ceva in trei... spuse ea in soapta.
- Poftim?! Poti te rog sa repeti?
- Pacat, am zis. As fi vrut sa o cunosc.
- Hai lasa vrajeala. Cat stai?
- Pana duminica la 8 seara.
- Prea mult.
- Nu e ok?
- Ba da, prostuto.
- Auzi, dar pot sa stau la tine?
"Evident!" asa mi-au urlat gandurile...
- Da, e ok. Vorbesc cu colegii de casa si vedem cum facem sa nu dormi in aeroport.
- Ah, dar nu stai singur?
- Ai uitat ca sunt sarac?
- Ah, nu.. Scuze! Adica, nu vorba ca esti sarac sau ca n-ai bani. In fine. Poate ar fi mai bine sa nu mai vin...
- Andreea, esti bine?
- Foarte bine, de ce intrebi?
- Verificam doar. Lasa prostiile si fa-ti bagajul. Ne vedem maine.
- Dar vii sa ma iei, ca altfel dorm in aeroport pana duminica. Nu ca ar fi prima data...
- Fii pe pace, ca iti aduc o patura.
- Vezi ca n-am spus nimanui altcuiva de asta. Daca afla mama ca nu m-am dus la Craiova, cum i-am spus, ma croseteaza!
Ne-am mai spus cateva prostii si apoi am inchis apelul. In momentul ala ma simteam ca si cand as fi dat drumul la maxim unui robinet prin care curgeau sentimente si amintiri ce pareau de mult uitate.
E ciudat cum in viata reala nu se intampla aproape niciodata ca cei doi sa traiasca impreuna "fericiti pana la adanci batraneti". Dar basmele sunt facute sa ne dea speranta.
Aveam 18 ani cand ne-am cunoscut la Muzeul National de Arta Contmporana, la un simpozion. Eram venit cu prietena mea, Silvia si spre final, ma plictisisem atat de groaznic, incat am fost nevoit sa ies din sala, pentru ca nu incetam sa casc. Ca sa mai treaca timpul, am inceput sa analizez tablourile si sculpturile de pe hol. Cand am dat sa ating o statuie, m-am trezit cu o mana violenta si rece pe ceafa, urmata de o soapta aspra in urechea stanga:
- Daca o atingi, te castrez!
M-am oprit si m-am intors incet, ca si cand as fi vrut sa nu zboare fluturii. Andreea avea parul saten, ochii caprui si tenul curat. Era destul de inalta, cu aproape jumatate de cap mai scunda decat mine. Mi-am ridicat ambele maini, in semn de predare si m-am indepartat de opera de arta.
- Dar ce, nu am voie sa te ating? i-am raspuns smechereste.
- Nu. Poti sa atingi doar podeaua. Vrei sa o vezi mai in detaliu?
- Nu multumesc. Imi place din picioare.
- Dupa o varsta apare artrita si durerea de genunchii si o sa vrei sa stai mai mult intins pe spate.
- Stai putin. Vorbim in continuare despre arta?
- Evident.
Vedeam cum lumea incepuse sa iasa din sala, asa ca trebuia sa ma misc repede:
- Sunt un mare iubitor de arta.
- Si eu. De asta sunt si aici.
- A cui esti?
- Adica?
- Cine e acestei capodopere? i-am spus in timp ce o descriam prin gesturi.
- Ha. Ce n-ai da sa stii...
- Imi dai si mie id-ul tau de mess? Da dragul meu cititor, "mess". Pe vremea aia se comunica mult prin Yahoo! Messenger.
Am facut schimb de id-uri, ne-am zambit si ne-am luat la revedere. In seara aia m-am despartit de Silvia.
In ziua urmatoare, Andreea m-a adaugat in lista ei si, din acel moment, am inceput sa pierdem noptile in discutii interminabile despre... nimic. Doar stii si tu cum e la inceput.
Era cu 19 luni mai mare decat mine, dar aceste 19 luni ii dadeau impresia ca poate sa hotarasca in locul meu si obisnuia sa ma puna in fata faptului implinit. Cu toate astea, Andreea era genul de fata care punea suflet in relatie, desi n-ar fi recunoscut vreodata! Facea un joc de "du-te-vino" in care se pierdea si ea de multe ori. Desi ne-am despartit, mi-as fi dorit ca relatia asta sa dainuiasca la nesfarsit, pana la adanci batraneti. Exact ca in basme.
Acum, dupa ce mi-a spus ca aveam sa o revad, am inceput sa ranjesc ca un copil in fata unei cofetarii, pentru ca aveam sa ma bucur de cea mai buna prajitura. Despresia nu mai conta, celelalte probleme erau ca si inexistente, pentru ca aveam sa ma intalnesc cu ea. Andreei ii facusem o statuie in Piata Centrala a sufletului meu. Era speciala si unica, iar familia mea stia asta. Mama nu mai putea de dragul ei cand o striga "Mama lu' Miki!"...
Mi-am organizat programul foarte incarcat astfel incat sa ajung vineri seara la aeroport cu cel putin 30 de minute mai devreme. Mai, fix in ziua aia si la ora aia de 7 seara, Volvo-ul meu s-a gandit ca nu mai are chef sa porneasca. Am chemat un vecin mecanic, nici el nu i-a dat de cap, asa ca am luat un taxi pana la aeroport. Eram in intarziere.
- Mihai, eu am ajuns. Tu unde esti?
- Ajung si eu imediat. E trafic mare si sunt in taxi.
- Ah, ok.
- Asteapta-ma te rog langa cafenea. Ajung in 15-20 minute. Oricum tu trebuie sa treci de securitate si sa iti iei si bagajul.
- Am bagaj doar de avion. Bine, hai te astept acolo.
Domnul meu sofer taximetrist s-a grabit cat a putut de mult, insa tot am intarziat jumatate de ora. I-am multumit, i-am lasat o suma fixa cu bacsis inclus, apoi am dat buzna in aeroport. Cand ma invarteam prin fata cafenelei, am simtit o mana violenta si rece pe ceafa.
Am cunoscut-o in urma cu 14 ani si am avut o relatie de aproape un an, din care mai bine de jumatate a fost la distanta. Ea studia stomatologia la Craiova, iar eu terminam liceul in Bucuresti. La fiecare doua saptamani ne intalneam si singurele momente in care stateam despartiti erau acelea in care trebuia sa mergem la toaleta. Ea locuia intr-o mansarda a unei case de pe Ana Ipatescu, la nici 5 minute de facultate. Parintii ei erau plecati in Spania de mai bine de 6 ani, iar printre rudele ei ramase in tara se numarau doi verisori cu care impartea vila respectiva. Dupa o vreme, incepusem sa ma enervez rau din cauza figurilor si fitelor ei de mare stomatoloaga-de-bani-gata; asa ca ne-am despartit. Dupa incheierea anului universitar 2002-2003, Andreea s-a mutat cu tot cu facultate la Madrid, la parintii ei.
Momentul in care a sunat sa isi anunte intentiile, nu putea sa fie mai bun pentru mine! Eram nervos, frustrat, deprimat, eram singur intr-un oras departe de casa si trecuseră mai bine de 10 luni de la ultima mea relatie. Cum as fi putut sa refuz o asemenea oferta?!
- As spune: "VINO!"
- Ce bine! Stai putin in telefon sa dau click si sa fac plata biletului.
- Ooooook...
- Gata! Vineri seara la 22:40 aterizez in Cluj.
- Maine?!
- Da. E vreo problema?
- Chiar deloc.
- Vai! Proasta de mine n-a intrebat daca prietena ta e de acord sa ne vedem...
- Sigur e ok cu asta, pentru ca nici nu exista.
- Pacat... Ar fi mers ceva in trei... spuse ea in soapta.
- Poftim?! Poti te rog sa repeti?
- Pacat, am zis. As fi vrut sa o cunosc.
- Hai lasa vrajeala. Cat stai?
- Pana duminica la 8 seara.
- Prea mult.
- Nu e ok?
- Ba da, prostuto.
- Auzi, dar pot sa stau la tine?
"Evident!" asa mi-au urlat gandurile...
- Da, e ok. Vorbesc cu colegii de casa si vedem cum facem sa nu dormi in aeroport.
- Ah, dar nu stai singur?
- Ai uitat ca sunt sarac?
- Ah, nu.. Scuze! Adica, nu vorba ca esti sarac sau ca n-ai bani. In fine. Poate ar fi mai bine sa nu mai vin...
- Andreea, esti bine?
- Foarte bine, de ce intrebi?
- Verificam doar. Lasa prostiile si fa-ti bagajul. Ne vedem maine.
- Dar vii sa ma iei, ca altfel dorm in aeroport pana duminica. Nu ca ar fi prima data...
- Fii pe pace, ca iti aduc o patura.
- Vezi ca n-am spus nimanui altcuiva de asta. Daca afla mama ca nu m-am dus la Craiova, cum i-am spus, ma croseteaza!
Ne-am mai spus cateva prostii si apoi am inchis apelul. In momentul ala ma simteam ca si cand as fi dat drumul la maxim unui robinet prin care curgeau sentimente si amintiri ce pareau de mult uitate.
E ciudat cum in viata reala nu se intampla aproape niciodata ca cei doi sa traiasca impreuna "fericiti pana la adanci batraneti". Dar basmele sunt facute sa ne dea speranta.
Aveam 18 ani cand ne-am cunoscut la Muzeul National de Arta Contmporana, la un simpozion. Eram venit cu prietena mea, Silvia si spre final, ma plictisisem atat de groaznic, incat am fost nevoit sa ies din sala, pentru ca nu incetam sa casc. Ca sa mai treaca timpul, am inceput sa analizez tablourile si sculpturile de pe hol. Cand am dat sa ating o statuie, m-am trezit cu o mana violenta si rece pe ceafa, urmata de o soapta aspra in urechea stanga:
- Daca o atingi, te castrez!
M-am oprit si m-am intors incet, ca si cand as fi vrut sa nu zboare fluturii. Andreea avea parul saten, ochii caprui si tenul curat. Era destul de inalta, cu aproape jumatate de cap mai scunda decat mine. Mi-am ridicat ambele maini, in semn de predare si m-am indepartat de opera de arta.
- Dar ce, nu am voie sa te ating? i-am raspuns smechereste.
- Nu. Poti sa atingi doar podeaua. Vrei sa o vezi mai in detaliu?
- Nu multumesc. Imi place din picioare.
- Dupa o varsta apare artrita si durerea de genunchii si o sa vrei sa stai mai mult intins pe spate.
- Stai putin. Vorbim in continuare despre arta?
- Evident.
Vedeam cum lumea incepuse sa iasa din sala, asa ca trebuia sa ma misc repede:
- Sunt un mare iubitor de arta.
- Si eu. De asta sunt si aici.
- A cui esti?
- Adica?
- Cine e acestei capodopere? i-am spus in timp ce o descriam prin gesturi.
- Ha. Ce n-ai da sa stii...
- Imi dai si mie id-ul tau de mess? Da dragul meu cititor, "mess". Pe vremea aia se comunica mult prin Yahoo! Messenger.
Am facut schimb de id-uri, ne-am zambit si ne-am luat la revedere. In seara aia m-am despartit de Silvia.
In ziua urmatoare, Andreea m-a adaugat in lista ei si, din acel moment, am inceput sa pierdem noptile in discutii interminabile despre... nimic. Doar stii si tu cum e la inceput.
Era cu 19 luni mai mare decat mine, dar aceste 19 luni ii dadeau impresia ca poate sa hotarasca in locul meu si obisnuia sa ma puna in fata faptului implinit. Cu toate astea, Andreea era genul de fata care punea suflet in relatie, desi n-ar fi recunoscut vreodata! Facea un joc de "du-te-vino" in care se pierdea si ea de multe ori. Desi ne-am despartit, mi-as fi dorit ca relatia asta sa dainuiasca la nesfarsit, pana la adanci batraneti. Exact ca in basme.
Acum, dupa ce mi-a spus ca aveam sa o revad, am inceput sa ranjesc ca un copil in fata unei cofetarii, pentru ca aveam sa ma bucur de cea mai buna prajitura. Despresia nu mai conta, celelalte probleme erau ca si inexistente, pentru ca aveam sa ma intalnesc cu ea. Andreei ii facusem o statuie in Piata Centrala a sufletului meu. Era speciala si unica, iar familia mea stia asta. Mama nu mai putea de dragul ei cand o striga "Mama lu' Miki!"...
Mi-am organizat programul foarte incarcat astfel incat sa ajung vineri seara la aeroport cu cel putin 30 de minute mai devreme. Mai, fix in ziua aia si la ora aia de 7 seara, Volvo-ul meu s-a gandit ca nu mai are chef sa porneasca. Am chemat un vecin mecanic, nici el nu i-a dat de cap, asa ca am luat un taxi pana la aeroport. Eram in intarziere.
- Mihai, eu am ajuns. Tu unde esti?
- Ajung si eu imediat. E trafic mare si sunt in taxi.
- Ah, ok.
- Asteapta-ma te rog langa cafenea. Ajung in 15-20 minute. Oricum tu trebuie sa treci de securitate si sa iti iei si bagajul.
- Am bagaj doar de avion. Bine, hai te astept acolo.
Domnul meu sofer taximetrist s-a grabit cat a putut de mult, insa tot am intarziat jumatate de ora. I-am multumit, i-am lasat o suma fixa cu bacsis inclus, apoi am dat buzna in aeroport. Cand ma invarteam prin fata cafenelei, am simtit o mana violenta si rece pe ceafa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comenteaza linistit