ti-am zarit ruina

m-am plimbam printre ganduri si ti-am zarit ruina.
m-am apropiat si am vazut ca devenise una cu pamantul.
cand am dat sa plec de langa ea, m-am impiedicat de micul semn de lemn ce iti purta numele scris.
am plans si apoi am zambit.
ieri, cand denisa a simtit nevoia sa imi dea "marea veste" ca ai divortat, sa spun drept... nu am fost uimit.
ma asteptam la acest rezultat, pentru ca povestea ta de dragoste cu profesorul de matematica, nici nu ar fi trebuit sa existe.
ar fi trebuit ca noi sa fim impreuna, sa existam pana astazi si mai departe, fericiti si luptand pentru dragostea noastra.
sau cel putin asa era in prezentul pe care mintea mea il traia in acea clipa de barfa.
atentia mi-a fost furata apoi de chipul frumos si zambitor de bruneta pre-moldoveanca, cu ochi mari si negri, cu buze crude si dinti ca zapada, ce am cunoscut-o in trenul spre brasov.
parca te aveam inainte ochilor.
te credeai ardeleanca, dar vorbeai ca o moldoveanca.
desi parintii tai sunt din satu mare, ai crescut printre damigenele din focsani.
nu te mai descriu, pentru ca nu vreau sa imi mai amintesc in detaliu de tine.
vorbele denisei curgeau denisei si eu zambeam.
ea s-a oprit si m-a intrebat:
- stiu ca e o veste extraordinara pentru tine.
- da, cat de cat.
- si ce ai de gand sa faci mai departe?
- ce am de gand sa fac mai departe?
- dar, o mai iubesti, nu-i asa?
- dragostea adevarata nu moare asa usor.
- stiam eu!
- ma bucur.
- hai zi, te duci dupa ea?
- nu.
- cum nu?!
- pai nu.
- n-ai zis mai ca o iubesti?!
- am zis.
- si de ce nu vrei sa faci nimic?
- am sa fac.
- ce?
- am sa ies sa imi iau o lopata si am sa merg sa-i ingrop... amintirea.