La Famiglia

Cand eram copil, credeam ca persoanele de 30-40 de ani sunt deja cu un pas in mormant, un fel de 'specie' pe picior de extinctie.
Ca si copil, citisem in tot felul de carti cum ca dragostea se intalmpla inainte sa implinesti 18 si culmineaza cu o nunta si o familie fericita in prima parte a anilor 20.
Dar toate sunt povesti! Cat despre astea... cand esti tanar, viata te plimba de colo-colo intr-o continua pereche de palme, justificandu-se prin "Dragule, trebuia sa te trezesc!"
Nu de putine ori am auzit fete de 16-20 de ani visand la un barbat care sa lupte pentru ele. Daca le intrebi: "Si ce inseamna asta pentru tine?" cu siguranta nu vor stii sa raspunda cu exactitate, ci iti vor spune ceva asemenator unei nascociri in care el, Printul Zburator, calare pe un unicorn roz, pregatit sa lupte cu Zmeul si Balaurul de dincolo de Padurea Fermecata, vine sa o ia de nevasta. Oare sa fie vina parintilor ca isi cresc fetele cu astfel de basme despre castele si Fat Frumos?...
Fetele de peste 20 isi doresc tot felul de lucruri materiale si pun mari presiuni asupra baietior ca sa le ofere. Cei care cedeaza in fata presiunilor se izoleaza de societate si se refugiaza in casa parintilor, "incurajati" fiind si de faptul ca nu au nimic de munca si nici nu au vreo sansa sa gaseasca, asa ca speranta lor este doar acel dormitor din care refuza sa mai iasa. In Japonia, acest fenomen se numeste hikikomori.
Fetele foarte rar se dau inapoi de la progresia materiala. Sa ma explic: iubitul actual trebuie sa fie mai stabil si potent financiar decat anteriorul. Daca fostul ei prieten era student si locuia in camin, iar actualul are apartamentul sau (fie chiar si in chirie), urmatorul iubit trebuie sa aiba cel putin un 'cuib' doar al sau de nebunii si poate chiar si o masina buna. Iar parintii aproba astfel de comportament, incurajandu-si progenitura: 'Bravo mama, bravo! Vezi ca s-a putut sa gasesti pe unul mai bun decat sarantocul ala?!'


Baietii la 16-22 de ani nu viseaza altceva decat sex. Nu exista baiat care sa nu se fi uitat cel putin o singura data la filme porno, iar absolut toti se masturbeaza cu gandul la un porno star sau o colega mai "apetisanta". Desi fiecare o neaga cu vehementa cu care un primar neaga ca nu a luat vreodata mita...
Dupa 23 de ani incep fantasmele profesionale, insa realitatea ii palmuieste si le spulbera visele de imbogatire peste noapte. Si multi sunt capabili sa devina super-bogati, insa le lipsesc sansele sa o faca. Dupa o perioada in care el incearca sa contruiasca imperii financiare, vremurile si imprejurarile il darama. Omul de rand se lasa pe pagubas dupa ani si ani de esecuri de stabilizare si crestere financiara. Omul sagar isi invata lectia, stie unde si ce a gresit, ce nu a mers si de ce, apoi isi pregateste urmatoarea mutare, cautand succesul si urmarind sa se bucure si de viata.
In 'sezonul de imperechere', sunt tineri care merg la parinti in cautare de consiliere dar si de protectie de eventuale consecinte nedorite. Imi place sa cred ca majoritatea parintilor isi cunosc si isi iubesc copii, asa ca stiu ce nevoi au acestia. Insa nu aprob acel comportament ultra-protector (asta poate pentru ca inca nu sunt parinte) in care ii impui copilului ce sa faca si pe cine sa iubeasca", deseori prin afirmatii de genul: "Ia-l pe ala ca are bani si n-a trait degeaba!" sau "Las-o pe prostanaca aia, care desi a terminat doua facultati, nu a fost in stare si ea sa aiba un rost in viata!" Parintele intelept asculta analizeaza cat se poate e obiectiv situatia si da sfaturi in functie de context. Daca ai fost vreodata profesor, sa fii parinte nu va fi foarte greu. Cel mai dificil mi se pare sa fii obiectiv si drept fata de dorintele si nevoile sale.
Inca ceva referitor la imperechere: lumea spune ca inimii nu poti sa ii comanzi pe cine sa iubeasca. Eu spun ca lumea greseste, pentru ca pana sa ajungi sa iubesti omul, trebuie sa iubesti ceea ce el este. Daca afirmatia lumii ar fi adevarata, atunci cum se face ca doamnele singure sau divortate ce se afla la conducerea tarii, nu se indragostesc de barbatii vagabonzi sau cersetori in intersectii?






Fiecare avem gargauni in cap si toti avem scheleti in dulap. Zilnic cautam sa ne cunostem mai bine, sa ne intelegem mai bine si sa ne iubim mai mult. Cand esti o persoana obisnuita cu independenta, sa iti planuiesti viata pe termen foarte-lung astfel incat sa o imparti in mod egal cu un partener, in functie de starile de spirit ale acestuia/acesteia, sau in functie de nevoie, dorinte sau posibilitati, pare ceva fantasmagoric. Cum sa nu mai fii tu in centru atentiei?! Cum adica sa te casatoresti cu o tipa pe care acum o adori, dar poate peste 10 ani o sa o urasti cu toata puterea ta?!
Discutam zilele trecute cu o fata ce imi spunea ca, datorita dorintei sale de a avea un copil, trebuie sa se opreasca din alergarea ei prin viata si sa o lase pe unul barbat sa o prinda si sa o faca "doamna". Dar oare asa stau lucrurile? De cand a devenit casatoria un rau necesar pentru procreatie? Poate de cand am inceput sa dezbracam lumea de sentimente curate si profunde si, am redus totul la practicalitate, functionalitate si emotii puternice. 'Este practic pentru mine sa ma casatoresc cu o tipa ce nu o iubesc (nu pentru ca nu as tine la ea, insa habar nu am ce e dragostea adevarata)?' Pentru ca arata bine, are viata pusa la punct, lumea o respecta pentru ceea ce a devenit prin fortele proprii... poate o vei cere de nevasta, desi viata ta nu are nici 15% din ce are ea. In plus de asta, parintii ei au dubii in ceea ce priveste si si-ar dori de ginere pe unul mai realizat. Desi traim toti aceeasi viata, suntem la nivele diferite, cu dificultati si oportunitati diferite.
Vine timpul ca si eu sa ma casatoresc, sa devin cap-de-familie si sa duc viata mai departe. Poate casatoria chiar este un rau necesar, dar niciodata nu ar trebuie facuta ca si consecinta a unor alegeri nepotrivite.




Pana sa ajung sa locuiesc in afara granitelor tarii, nu am inteles cu adevarat  necesitatea si utilitatea unei familii unite. Da, in adevar, nimanui nu ii pasa atat de mult de tine cum le pasa celor dragi, insa ochii care nu se vad, se uita. Nu ma intelege gresit, familiei nu ii dispare memoria ta, insa relatiile cu cei aflati la distanta, se racesc mult si repede. Insa, cu toate asttea, pentru o familie incercata, timpul si distanta nu isi pun o amprenta foarte mare. Imi place foarte mult ca in familia noastra mica ne intelegem si ne iubim pentru ceea ce suntem: una. In alegerile si actiunile noastre pe termen lung, ii avem in vedere si pe membrii familiei, astfel incat ori sa ne aliniem, ori sa nu ne incurcam (lucru necesar din punctual meu de vedere).




Candva, familia era celula societatii. Candva, aceste 'celule' erau compuse din Mama, Tata si Copii. Astazi nu mai e asa... si lucrurile se vor inrautati si mai mult. Fiecare are senzatia ca merita mai mult si ca societatea e datoare sa ii implineasca dorintele. Nimic mai neadevarat. Iar asta o sa ne strice si mai mult pe termen lung, societatea.
Familia ar trebui sa fie un colt de Rai pe pamant, un loc in care grijile si durerile gasesc alinare si suport necesar, un soi de spital spiritual si emotional. Familia ar trebui sa fie acel refugiu departe de lumea nebuna. Familia nu ar trebui sa fie o povara. Familia ar trebui sa fie grupul care sa te spijineasca in zilele tale negre. Iar tu ar trebui sa fii acolo pentru familia ta ori de cate ori membrii ei au nevoie de tine.